The Icon Road

Din 1935, Stan Ioan Pătraș a început să taie cruci de lemn de stejar, să le vopsească în albastru și să scrie pe ele, în versuri, viața și moartea celui îngropat dedesubt — inclusiv ce a făcut rău. Sunt peste opt sute. Fiecare are o scenă pictată: omul la coasă, femeia la război, camionul care l-a călcat. E singurul cimitir din lume unde icoana nu e a unui sfânt, ci a unui om oarecare, tratat cu aceeași seriozitate.

Biserica de lemn din Bârsana, ridicată în 1720, e una dintre cele opt din Maramureș înscrise în patrimoniul UNESCO. Turla ei are 56 de metri și e făcută fără un singur cui de fier. Pe dinăuntru, pereții sunt pictați integral, în tempera pe lemn — icoana e aici, la adăpost, pentru că lemnul nu ține fresca afară. Alături, mănăstirea nouă, din 1993, e un sat întreg de lemn ridicat de la zero.

Cea mai veche biserică de lemn din Maramureș, din 1604, și cea cu cea mai tulburătoare pictură: pe pereții pronaosului, o Judecată de Apoi în care fiecare păcat își are pedeapsa desenată lângă el, concret și fără menajamente. Cine fura, cine mințea, cine lucra duminica — fiecare e arătat cu ce i se întâmplă. E manualul de morală al satului, pictat pentru cei care nu știau să citească.

Calea ferată forestieră de pe valea Vaserului, cu ecartament îngust, a fost construită în 1932 și e ultima din Europa care mai transportă lemn cu locomotive cu aburi. Nu e muzeu: trenul urcă 21 de kilometri pe o vale fără drum, unde se ajunge doar pe șine. Aici nu e nicio icoană — e etapa care leagă lemnul pictat de lemnul tăiat, și explică de unde venea materialul.

Pasul dintre Maramureș și Bucovina, la 1.416 m, și granița dintre două răspunsuri la aceeași întrebare. În spate rămâne lemnul; în față începe piatra. Sus e o mănăstire cu hramul Schimbarea la Față, ridicată lângă un cimitir al soldaților din cele două războaie mondiale. Nu e Prislopul părintelui Arsenie Boca: acela e mănăstirea din județul Hunedoara, la celălalt capăt al Transilvaniei. Iar dincolo de pas se ridică Munții Rodnei, cu Pietrosul la 2.303 de metri.

Ridicată în 1532 de Petru Rareș, fiul lui Ștefan, și pictată pe dinafară în 1537. Pe peretele sudic e Asediul Constantinopolului — o scenă care arată căderea orașului în 1453, dar cu asediatorii îmbrăcați în turci contemporani pictorului. Era propagandă: satul care venea duminica la biserică vedea pe zid cine e dușmanul. Galbenul de Moldovița e culoarea ei, cum albastrul e al Voronețului.

Cea mai târzie dintre mănăstirile pictate, din 1585, și singura fortificată ca o cetate, cu ziduri de șase metri. Peretele nordic are Scara Virtuților: treizeci de trepte pe care urcă sufletele, cu îngeri deasupra și demoni care le trag în jos la fiecare treaptă ratată. Peretele vestic a rămas nepictat — legenda spune că meșterul a căzut de pe schelă. E cea mai bine păstrată pictură exterioară din Bucovina.